Gentlemanul din Ceruri

De 12 ani Ion Raţiu nu mai este printre noi. A plecat într-o lume mai bună, unde de curând i s-au alăturat Ion Diaconescu şi, mai recent, Mircea Ciumara…
Trăim de multă vreme, de prea multă vreme, o tragedie ale cărei urmări încă nu le simţim, dar le vor simţi, cu siguranţă, urmaşii noştri: valorile acestui neam se sting, rând pe pe rând, iar în urma lor rămâne un veşnic gol… Unii dintre noi îl resimt şi îşi caută cu disperare alte repere… o căutare continuă, plină de speranţă, dar, din păcate, zadarnică… Vremurile politicienilor morali, verticali, principiali şi, desigur, vremurile politicienilor-gentlemeni au apus de mult “şi niciodată n-or să-nvie iară“… Iar de o tradiţie a moralităţii, a principialităţii, transmisă din tată în fiu, nicidecum nu mai poate fi vorba, fireşte, în politica zilelor noastre…

Ion Raţiu (n. 6 iunie 1917, Turda – d. 17 ianuarie 2000, Londra) a venit pe lume într-o veche familie transilvană, în sânul căreia lupta pentru cauza naţională a românilor a fost moştenire sfântă peste generaţii: de la memorandistul Ion Raţiu la marele ţărănist şi patriot Iuliu Maniu, această familie a dat mari bărbaţi României.
“Cel mai bun preşedinte pe care România nu l-a avut niciodată” a urmat drumul înaintaşilor săi cu cinste şi onoare; în lungul său exil, a devenit „avocatul pe cont propriu al democratiei in Romania“. Munca sa etichetată ca “subversivă” de regimul comunist a cuprins cărţi, articole, conferinţe, congrese, întâlniri, înfiinţarea unor asociaţii, printre care Uniunea Mondială a Românilor Liberi, cu alte cuvinte o serie vastă de activităţi destinate a deschide ochii Occidentului asupra situaţiei ţărilor din blocul comunist, asupra unei Românii strivite sub cizma totalitară. “Romania a fost pasiunea constanta, niciodata tradata, a acestui barbat cu suflet de cuceritor” (Petre Răileanu)

Despre România ca pasiune ar trebui noi să învăţăm astăzi… dar de la cine?
Cu speranţa că, totuşi, încă nu e totul pierdut, că “zilele de aur” vor veni şi pentru neamul nostru cândva, curând, îl las pe Eminescu - un alt mare român, de la a cărui naştere s-au împlinit de curând 162 de ani – să vorbească în încheiere, pesimist, dar cu… pasiune:
“Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.“…

http://taranista.wordpress.com/