DUPĂ 13 ANI. CORNELIU COPOSU, UN REPER ÎNDEPĂRTAt

noiembrie 2008 by Roxana Iordache

Se vede în depărtare, e albă şi mare. O cruce din pânză, purtată pe umeri de tineri, în convoiul funerar din ziua înmormântării lui Corneliu Coposu.

S-a stins din această viaţă la 11 noiembrie 1995, într-o rezervă a Spitalului Municipal. Avusesem privilegiul să-l văd, cu o seară înainte. Dormea. Ultima lui noapte am petrecut-o în spital.

A trebuit să-mi reprim, dur, lacrimile şi să iau o mină senină când am coborât scările spre camera în care stăteau ziariştii. Nu trebuia să ştie că am avut voie acolo şi nici în ce stare era pacientul.

Pe care imensa lor majoritate îl aşteptau să moară şi spera, fiecare, să fie el cel care dă ştirea. Era tot ce îi interesa. Nu (le) eram prea simpatică în acele zile. Nici nu eram în calitate de jurnalist. De fapt, eram absentă.

Singurii colegi cu care comunicam impresii de dezgust privitor la acea stare de fapt erau Marius Ghilezan şi Sandi Piekalski - pe atunci, ca şi mine, la “România liberă”, Oana Iuraşcu, de la “Adevărul”, Tatiana Niculescu (cea care avea să scrie celebra “Spovedanie de la Tanacu”) şi Traian Ungureanu, pe atunci, amândoi la B.B.C.

Sorin Oprescu avea un mod aparte de a mă încuraja. Având grijă în acelaşi timp să mă facă să înţeleg că nu e cazul să-mi fac iluzii, dar însufleţindu-mi speranţa. Ne-a spus, în noaptea internării, lui Sandi şi mie, că “domnul Coposu e un om mândru şi n-ar vrea să fie văzut aşa”.

A înţeles anticipat dorinţa surorilor Coposu ca nimeni să nu-l vadă pe fratele lor fără acordul familiei. Dr. Oprescu a făcut, totuşi, o greşeală, când l-a lăsat pe Petre Roman să intre în rezervă. Roman a ieşit cu gura până la urechi şi le-a declarat - cu un tembelism zglobiu - ziariştilor făcuţi buluc, că “domnul Coposu arată bine, e chiar îmbujorat”. Merita un sincer şut în fund, aşa cum mai luase de la o studentă, la Politehnică, în 1990, când cu vizita preşedintelui Mitterrand.

La un moment dat, starea Seniorului s-a ameliorat - ceea ce n-a fost decât o respiraţie înaltă înainte să expire final. Doamnele Coposu i-au spus că Majestatea Sa Regele Mihai i-a trimis o telegramă în care îi ura sănătate, iar ochii lui au lăcrimat. La fel când l-au anunţat să fie liniştit, că s-a amânat Congresul PNŢCD pentru ianuarie. S-a dus cu grija partidului şi a surorilor în suflet.

Fotografie de Pascal Ilie Virgil

Avea o structură puternică, o inimă perfectă. Ar fi bătut suta, fără acel blestemat de cancer pulmonar. Era tare şi sensibil, melancolic şi cu mult umor. Rafinat, cuceritor. Melancolia nu era pentru oricine. Să îl vezi trist - plecat cu privirea undeva, deasupra ta, chiar în timp ce îţi vorbea - era un privilegiu. Înjura genial. Să îl auzi înjurând era un dar. O zicea rar, ardeleneşte. Nimeni nu înjură ca domnii.

Trei zile şi trei nopţi a durat pelerinajul la catafalcul lui Corneliu Coposu din holul sediului central al PNŢCD. Era uluitor ce se întâmpla. Erau cozi imense, care începeau de peste drum de Biserica Armenească şi se întindeau pe mai multe rânduri, până în Rosetti. Oameni de toate vârstele şi categoriile veneau, îi aduceau ultimul omagiu, înconjurau catafalcul şi ieşeau, în linişte deplină; atâta linişte încât parcă li se auzeau lacrimile tăcute cum le coboară pe obraji, acompaniate de sunetul lumânărilor arzând.

O mare de flori, un potop de coroane. Nici nu mai era loc. Cât trăise, foarte mulţi îl înjurau. După ce până la moarte l-au blamat primitiv, căzuseră în extrema cealaltă. Popor dezaxat. După zeci de ani de propagandă tenace. Dar să nu fi zis ceva de poporul român în faţa lui Corneliu Coposu! Te certa. Şi îl apăra cu pasiune. Poporului român ÎI găsea circumstanţe pentru orice .

Iar blestemaţii îl împroşcau cu noroi. De parcă n-ar fi suferit destul până în decembrie 1989. După moarte, brusc îl venerau ca pe eroul pe care îl desconsideraseră cât timp trăise.

A fost capitalul cu care CDR şi preşedintele Constantinescu au câştigat alegerile. Cu imense speranţe.

Adesea au zis unii dintre noi că măcar o jumătate de an să fi mai trăit după alegeri. De fapt, nu cred că dacă mai trăia, mai câştiga Convenţia Democrată. L-ar fi înjurat în continuare majoritatea.

Unii şi-au amintit să-l înjure chiar şi acum. Ion Iliescu i-a atribuit lui Corneliu Coposu confirmarea că au existat sticle incendiare în subsolul sediului central al PNŢCD, în iunie 1990. Aberaţie pe care n-a susţinut-o cât trăia cel care i-ar fi putut da replica.

Şi nu i-a îndeplinit nici ultima dorinţă, aceea ca M.S. Regele Mihai să participe la înmormântare. Teodor Meleşcanu, pe atunci, ministru de Externe, a trebuit să facă uz de cel mai delicat limbaj diplomatic pentru a comunica familiei Coposu faptul că oricât ar vrea el personal, nu e posibil.

Nu prea ne-am descurcat fără Corneliu Coposu.

El a fost idealizat tocmai ca să nu fie urmat.