ce mândri suntem de noi şi ce de motive avem!

Pentru că
românii cheltuiesc cam 4% din venituri pe produse de igienă. Asta
include şi pasta de dinţi. Deşi, când îi întrebi, 96% dintre conaţionali
o folosesc. La aşa procent, ar trebui să miroasă a mentă în toate
autobuzele patriei. Sau a deodorant, că cică 83% îl utilizează în mod
constant. Aceia, probabil, nu prea ies în public. Şi nici nu sunt
întrebaţi în sondajele care ne situează pe ultimele locuri din Europa la
curăţenia personală.
Deci suntem frumoşi sau chipeşi şi
extrem de curaţi. Dar calităţile noastre nu se opresc aici. Întrebaţi de
CCSB despre ce şi-ar dori să aibă, dacă ar da peste peştişorul de aur
(pe care se presupune că nu-l prăjesc înainte sau nu-l vând în târg) ,
românii sunt cei mai nematerialişti oameni de pe lume. Cică ar vrea
sănătate (că-i mai bună decât toate), apoi “liniştea/pacea/înţelegerea
între oameni”… Aici trebuie să ne oprim niţel, să ne recăpătăm suflul…
Deci stomacul propriu e ignorat, în favoarea armoniei mondiale.
Dezinteresul pentru “venituri mai mari” sau bani, care apar mai târziu
pe lista dorinţelor secrete ale românilor, e înduioşător. Mai ales când
citeşti statistici care ne plasează pe primele locuri la vânzările de
Ferrari sau telefoane mai smart decât noi. Pe de altă parte, presupun că
prezenţa în topul modelelor pentru tineri a maneliştilor şi vedetuţelor
de televiziune se datorează asimilării lor cu Maica Tereza şi Jimmy
Carter. De altfel, toată naţiunea a plâns când a aflat că Guţă a cântat
gratis (gratis am spus!) pentru un copil pe moarte. Sigur că gestul,
frumos în sine, nu se putea petrece într-un cadru intim, mai potrivit
pentru situaţia tragică a băiatului, ci trebuia împărtăşit în scopuri
inspiraţionale cu tot poporul, prin intermediul tabloidelor scrise şi
vorbite. Şi sunt convins că mulţi vor să fie Becali doar ca să aibă de
unde da bani celor nevoiaşi. Desigur, ostentativ şi cu liota de
televiziuni după el.
Dar lucruile stau şi mai bine în ceea ce
ne priveşte. Tot CCSB-ul a descoperit, prin metode ştiiţifice, că
pentru români, valorile esenţiale sunt: familia, educaţia, sănătatea,
natura, locuinţa, copiii, gospodăria şi respectul celor din jur. Desigur
că asta contrazice un pic, dar doar un pic, alte studii care arată că
suntem printre primii din Europa la violenţe conjugale, la divorţuri, la
abandonul şcolar, la bătutul copiilor… Dar alea nu s-au aflat prin
întrebatul şi răspunsul onest al cetăţeanului. Ci prin consultarea
statisticilor şi, vorba cuiva “ce ştie statisticile, că ele e fără
suflet”!
Dar cireaşa de pe tort e dată de
enumerarea valorilor care contează pentru noi: cultura, omenia celor din
jur, bunăstarea, credinţa, comportamentul civilizat, tradiţiile şi
obiceiurile, faptul de a fi român şi locul de muncă. La polul opus,
românii consideră ca fiind neimportante afacerile, distracţiile şi
politica. Nu o să vorbesc despre comportamentul civilizat, pentru că am
făcut-o aici. Nici despre omenie, tradiţii şi obiceiuri, pentru că astea
îmi place să cred că mai există în zonele neurbane şi, implicit,
nemediatizate decât dacă se produce un accident pe şoseaua care
traversează satul. Dar despre cultură trebuie să vorbesc, pentru că… nu
se poate altfel. Deci contează chestia asta pentru noi, ceva de speriat.
De aceea, probabil, ne aflăm pe locul 27 (din 27 :) în Uniunea
Europeană la cheltuielile pe activităţi culturale, respectiv 4,5% din
salariu. Dar sunt convins că aici n-a intrat şi mersul la biblioteci
(pline tot anul, după cum ştie toată lumea care se uită în oglindă) şi
nici ascultatul la radio a postului România Cultural. Cât priveşte
lucrurile neimportante pentru români… aici audienţele tv vorbesc
singure, nu mai e nevoie de niciun comentariu!
Deci, una peste alta, avem o părere
extrem de bună despre noi, evident motiv de mândrie! De aceea, bănuiesc,
suntem mereu aşa de nemulţumiţi de conducătorii pe care, nu-i aşa, ni-i
tot impun agenturili străine şi care, desigur, nu se pot ridica la
nivelul nostru. Hă, hă, hă…
PS. Sper c-aţi observat că nici măcar nu m-am apropiat de studiile care vorbesc despre cât bem, că cine ştie când mă opream!
Radu HERJEU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu