PRECIZARE

Ca urmare a unor informatii aparute in mediile de partid privind
eventuala organizare a unui congres de unificare al PNTCD la 23
octombrie 2010, subsemnatul Ion Diaconescu, presedinte de onoare al
partidului, fac urmatoarele precizari:

- Intotdeauna am militat pentru unificarea PNTCD nu
excluderi si discriminari ale unor membri ai partidului.
- In prezent unificarea si reconcilierea trebuie sa se faca intre
cele doua parti aflate in divergenta si in litigiu, in instanta.
- Orice inifiatia privitoare la un alt congres organizat de o
terta parte, nu are girul statutar al organizaiilor sau al conducerii
nationale, este nelegala si, pe cale de consecinta, neavenita.
Este nula de drept.
- Acordul meu pentru unificarea partidului nu reprezinta in
niciun fel sprijin pentru organizarea unui congres de catre terte
persoane sau asociatii.
Fata de cele de mai sus ma disocez de orice astfel de actiuni precum
si de folosirea numelui meu in sprijinul acestora.

Ion Diaconescu,

23 sep. 2010
Bucuresti

ECCE HOMO!

În discursul public din afara PNŢ-ului, se face tot mai des referire la Corneliu Coposu şi Ion Raţiu. Dintr-un anumit punct de vedere, invocarea acestor imagini politice, este uşor de înţeles. În „pustietatea” de personalităţi, care a „lovit” România mai rău decât un cancer naţional, oamenii se uită cu înfrigurare şi ardoare către ceea ce au avut mai bun imediat după Revoluţie. Se întorc spre ei obosiţi, după ce au fost invariabil înşelaţi de toţi falşii idoli şi chipuri de lut la care, legislatură după legislatură, s-au tot închinat. Încă îl mai caută pe cel „ales”, nu de false sondaje sau alegeri măsluite, ci de „ceruri”, pentru a spune „Iată omul!”.

Se găseşte în această atitudine a celor mulţi, şi o uşoară remuşcare. În 1990, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, cu instinctul infailibil al omului mare şi al unor vizionari ce vedeau în viitor, au avut flerul de a lua în răspăr opinia publică manipulată. În faţa unor turbaţi ce voiau să îl linşeze, celebrul „Papion” arăta, cu un zâmbet şi o desăvârşită politeţe anglo-saxonă, că el, cel care în sondaje era creditat la prezidenţialele din 1990 cu doar 2%, el reprezenta Vestul şi viitorul. Astăzi, mulţi se întreabă unde am fi fost noi şi România, dacă acum 20 de ani l-am fi avut Preşedinte pe Ion Raţiu… Cred că nu întâmplător Societatea Civilă, atât cât o fi rămas din ea, şi-a luat ca simbol un papion.

Corneliu Coposu a câştigat alegerile pentru PNŢ şi Emil Constantinescu de dincolo de mormânt, dar dacă nu s-ar fi prăpădit, atât partidul său cât şi societatea românească, ar fi intrat altfel în secolul 21.

Altceva este straniu şi cu totul de neînţeles. Ceva care ridică multe semne de întrebare. Este vorba de momentul în care cei doi ţărănişti sunt invocaţi până la paroxism şi exasperare de lideri politici sau de creatori de opinie.

Îl vedem pe Adrian Năstase, înţelepţit, declarând că, pe măsură ce se apropie de crepusculul vieţii – şi pe măsură ce o „încasează”, am spune noi –, îl înţelege tot mai mult pe Corneliu Coposu. Sensul celor spuse ar fi acela că fostul prim-ministru a avut revelaţia faptului că omul politic mare este un soi de pedagog al neamului, care nu se grăbeşte atât să pună mâna pe vreo funcţie în stat, cât să îi pregătească pe alţii pentru asta.

Lucrurile devin mai complicate în ceea ce îl priveşte pe Crin Antonescu. Şi el a declarat ritos că se doreşte un fel de Corneliu Coposu. Şeful liberal ştie foarte bine că a ajuns deputat în 1992, pentru că PAC-ul a fost primit în CDR de către Coposu. Şi mai bine ştie că PNL-ul, atunci, era fărâmiţat în şi mai multe facţiuni neputincioase decât este PNŢ-ul acum – Doamne fereşte de mai rău… – PL-93, PNL-Cerveni, PNL… Crin Antonescu a ajuns în PL-93 printr-o grupare desprinsă din PAC de Stelian Tănase – mentorul său până la un punct – şi apoi prin acesta în PNL-ul acceptat de Coposu în CDR. Se ştie că prin aceasta, Coposu a salvat PNL-ul de la dispariţia definitivă de pe eşichierul politic. Dincolo de toată această veritabilă alchimie a supravieţuirii în Parlament, rămâne un fapt de necontestat că, implicit, PNL-ul şi Crin Antonescu îşi datorează destinul şi lui Corneliu Coposu. Astfel că declaraţia liderului liberal pare şi mai justificată, decât cea a lui Adrian Năstase.

Doar că, de aici şi până la fapte, Crin Antonescu se împotmoleşte. Fostul prezidenţiabil rămâne cel mai tare în vorbe şi declaraţii. Este tare în fleancă, ceea ce este o calitate în politică, deşi C. Coposu vorbea mai puţin şi făcea mai multe. Se dovedeşte că este mai uşor să vorbeşti, decât să faci. De altfel, dacă PNL-ul o să o ţină multă vreme aşa, va ajunge o veritabilă „Companie de Sunet”…

Crin Antonescu a trecut pe lângă un moment astral. Am sperat multă vreme că el va întoarce „seniorial” PNŢ-ului, serviciul făcut PNL-ului de C. Coposu. Ar fi dat dovadă de generozitate, apanajul spiritelor cu adevărat suverane. S-ar fi aşezat lângă Coposu în istorie, ca acela care a salvat celălalt partid istoric. La o privire în mare, i-ar fi cerut-o şi interesul de partid şi cel personal. Este de presupus că PNL-ul la parlamentare şi el ca şi prezidenţiabil vor fi, etern, în poziţia de „vioara a doua”. Singura sa şansă, pentru a se apropia de 50%, era aceea de a se prezenta ca şef al unei coaliţii de dreapta. Crin Antonescu aşteaptă încununarea carierei sale politice, ca prim-ministru sau preşedinte, de la complicate şi iraţionale calcule, care includ PSD-ul, PDL-ul sau pe Klaus Iohannis… Dar nu este totuna cum şi cu cine ajungi la demnităţi… Sunt compromisuri pe care Coposu nu le-ar fi făcut.

Crin Antonescu ar putea replica faptul că partidul, „baronii” săi, nu l-ar urma într-un demers de alianţă cu PNŢ-ul. Asta ar fi poate valabil pentru Norica Nicolai, care trebuie privită condescendent atunci când , poate din jenă, nu mai dă şanse ţărăniştilor, după ce a ajuns parlamentar prin PNŢ. La procentele pe care le are în avans faţă de partidul său, Crin Antonescu a demonstrat deja că, dacă vrea, îşi poate impune voinţa celor din PNL.

La scara istoriei de după 2000, cel puţin, rămâne gravă şi tulbure întrebarea: cum este posibil ca Ion Raţiu şi Corneliu Coposu să fie permanent ridicaţi în slăvi, iar partidul lor să se zbată între 1 şi 2 procente? Ce ne scapă aici? Ce nu ştim noi şi alţii ştiu?

În mod logic, personalităţile mari apar pe premise oferite de marile partide. Dar şi reciproca este valabilă. De ce atunci, când Coposu şi Raţiu sunt aproape mitizaţi, partidul lor este aruncat, exact în acelaşi moment, de sondaje, deontologi, analişti şi lideri, în deriziune?

Răspunsul este dat de modul cum sondaje, analişti şi lideri de opinie au ridicat, de-a valma, jocuri piramidale sau partide politice, apărute din neant, în încrederea publică sau sondaje, pentru ca, după ce şi-au împlinit misia, să le facă să dispară, în acelaşi neant. Să ne aducem aminte cum formaţiuni şi creaţii politice apărute peste noapte, precum APR, PLD , UNPR şi PP au fost creditate de sondaje şi analişti cu scoruri de neconceput. Chiar dacă acele sondaje au fost false dintru început, repetate de mii de ori pe televiziuni şi ziare, ele s-au impus în mod nociv, ca unice opţiuni de vot pentru un popor debusolat şi minţit. Veritabile „jocuri piramidale politice” au dispărut, după ce au promovat tot ceea ce era mai ocult şi mai obscur pentru politica românească. Într-un sens invers, prin aceeaşi „genetică politică”, păguboasă, poate că un partid politic precum PNŢ-ul, care cel puţin prin nume reprezintă interesele a jumătate din populaţia ţării, aşezată la sate, a fost marginalizat către prăpastia societăţii.

Dar dacă PNŢ-ul, dincolo de ura inoculată populaţiei în ceea ce îl priveşte, este mai sus în sondaje? Se poate replica faptul că sondajele au fost confirmate de alegeri… Dar dacă şi alegerile au fost trucate? Dar dacă voturile au fost „numărate” chiar de urmaşii instituţionali ai lui Stalin, în varianta lor românească? Aici trebuie să amintim că de 10 ani – altă „inginerie politică diabolică” – PNŢ-ul nu a mai avut – la modul esenţial, în care şi-ar fi putut face cunoscut mesajul – acces la marile televiziuni.

Care este problema aici, ar putea întreba cu multă candoare cineva? Tocmai aceasta, şi anume, că partidele parlamentare actuale, s-ar putea să nu mai reprezinte nevoile reale ale societăţii româneşti, pentru că vorbim de nişte creaţii artificiale, prin care, până la un punct, s-a mistificat viaţa şi competiţia politică reală. Atunci când oamenilor li se oferă spre a alege, prin lege, bani, sondaje şi analişti, doar anumite opţiuni şi doar acelea, politicul este „îmbolnăvit”, fals şi deficitar din punctul de plecare. Una peste alta, nu ar mai trebui să ne minunăm că, invariabil, ţării îi merge rău, că oamenii sunt la limita disperării, că nu se recunosc în cei care îi reprezintă şi că întreg sistemul politic este pus sub semnul întrebării.

Nici un partid nu se confundă atât de tragic cu soarta poporului roman, acum mereu dezbinat, mereu înşelat, precum PNŢ-ul. Suferă, la nivel politic, şi nu numai, ca şi majoritatea românilor. Dar atunci, acesta poate să fie şi un motiv de mândrie. A fost o vreme în care mi-am dorit să fi prins vremuri mai faste ale PNŢ-ului. Îmi închipui, că atunci o fi fost mai uşor… Acum îmi spun că, de fapt, ar trebui să am un oarecare orgoliu. Nu aş vrea să fac parte nici din acea veritabilă Mare Adunare Naţională, mereu umilită de Traian Băsescu, şi nici din vreun partid de acolo, ce îşi zice parlamentar. Sunt la fel de neputincioşi ca şi extraparlamentarul PNŢCD.

Peste toate acestea, in dürftiger Zeit, mi se pare că planează chipul de „Ecce Homo”, al lui Corneliu Coposu. Dar acela contorsionat de boală şi suferinţă, aşa cum îl vedem în unele portrete din anii târzii.

Lucian Filip

http://www.pntcd.eu/2010/09/ecce-homo

Societatea civilă sub vremi

În mod cu totul paradoxal, la falimentul actualului regim se contabilizează şi atrofierea, dacă nu dispariţia, Societăţii Civile. Paradoxal, pentru că atunci când Alianţa „DA” ajungea la putere – mai exact, când PD-ul, aşa cum se va dovedi la ceasul adevărului, ajungea la putere – făcea pe valul susţinerii triumfaliste a analiştilor consacraţi, a scriitorilor de catifea, a filosofilor şi a criticilor ce ne îndrumau în depistarea lichelelor şi a imposturii. După ei, sute de mii de profesori şi medici, care acum îşi iau lumea în cap, sau cărora le cade la propriu şcoala şi spitalul în cap, îşi dădeau girul pentru o guvernare declarat anticomunistă.

Prea puţini erau aceia care, cu un dram de nedumerire, votau cel puţin cu inima grea, pentru că PD-ul se rupsese din fostul FSN. Nedumerirea venea din faptul că, aparent, acei analişti luptaseră de douăzeci de ani împotriva regimurilor de stânga. Dacă nu veneau chiar din Revoluţie, în 1990 îşi începuseră cariera în Piaţa Universităţii urlând din toţi rărunchii la un megafon împotriva lui Ion Iliescu. Şi mai puţini erau cei care să privească înapoi cu perplexitate, pentru a realiza că indiferent de regim, de stânga sau de dreapta, cu Ion Iliescu sau fără, cu oameni politici şi guverne meteorice care au dispărut în neant, acei analişti au rămas pe sticlă, eterni, în postura de veritabili învăţători ai neamului. Nu i-au atins tranziţia, criza sau şomajul aceluiaşi neam, ce devenise obiectul muncii lor. Este adevărat că, uneori, unii dintre ei mai dispăreau prin vreo ambasadă călduţă, de unde tot pe banii poporului ne trimiteau îngrijorările printr-un ziar de mare tiraj.

În ciuda acestor uşoare „alunecări de picior” ale Societăţii Civile, deceniul anilor ’90 a fost perioada fastă a acesteia. Probabil că lui Emil Constantinescu i-ar fi greu să se decidă cine anume l-a făcut Preşedinte… PNŢ-ul lui Corneliu Coposu, Societatea Civilă sau Poporul Român. Declinul Societăţii Civile începe odată cu declinul ţărăniştilor. Când PNŢ-ul domina Preşedinţia, Camera Deputaţilor şi Televiziunea Română, Alina Mungiu, bunăoară, îi ridica în slăvi pe Ion Diaconescu şi pe alţi ţărănişti. În 2004, când „robinetul resurselor”, înţeles în cele mai adânci şi mai superficiale sensuri, de la posturi la chenzine, se profila a ajunge în mâna PD-ului, aceeaşi doamnă deontolog, la un mare post de televiziune, la o oră de mare audienţă, la doar câteva zile înainte de alegeri, îndemna oamenii să nu voteze cu PNŢ-ul, pentru a nu se risipi votul – care astfel ar merge înspre „dreapta” PD-ului… Cum există şi un Dumnezeu al PNŢ-ului, acesta şi-a făcut din plin prezenţa când la „Europarlamentare”, spre stupoarea doamnei Mungiu, domnul Preşedinte a preferat-o la loc eligibil de cinste pe EBA şi nu pe fondatoarea SAR. Altfel spus, i-a dat de înţeles doamnei Mungiu că în ceea ce priveşte obiectivitatea şi neutralitatea, în ordinea celor umane, lucrurile devin mai complicate şi analiştii sunt primii care ar trebui să înţeleagă asta.

Prăbuşirea deplină a Societăţii Civile în România devine un fapt consacrat în timpul dominaţiei totale a PDL-ului şi a lui Traian Băsescu. O înaltă oboseală metafizică nu poate fi invocată. Mari ziarişti şi analişti s-au retras în anonimat şi echivoc. Intelectuali subţiri, ce se luau la „trântă” cu manelele pentru audienţă pe „sticlă”, nu mai găsesc resurse să îndrepte socialul. Vorbim de personalităţi care preţ de 20 de ani, ne-au dat sfaturi, seară de seară.

Explicaţiile sunt mai multe, dar în esenţă ele se reduc la faptul că în acest regim „măştile” şi „decorurile” au fost date în lături cu cinism, brutalitate şi dispreţ de un Traian Băsescu, pe care îl ghicim corupător şi ironic, în spatele ofertelor sale. Astfel s-a renunţat la ceea ce constituie esenţa unui intelectual şi la acea atitudine prin care Societatea Civilă ia naştere: opoziţia la puterea de orice fel, frondă pusă în slujba şi în numele comunităţii. Individualităţi şi consecvenţe păstrate decenii s-au prăbuşit în doar câţiva ani şi au demonstrat prin aceasta că în absenţa unei credinţe sau convingeri elementare, rafturi de cărţi au fost reduse la simple exerciţii preţioase de stilistică.

Poate să fie şi ceva bun în acest abandon al spiritului. El lasă loc pentru apariţia unei alte Societăţi Civile. Dar ne arată totodată şi că România a fost întoarsă cu faţa către Apus, mai degrabă de nişte ani de puşcărie ai unor ţărănişti, decât de nişte intelectuali isteţi şi bine orientaţi.

Sursa: Blogul lui Lucian Filip

Statul lor, pe banii noştri

1. Statul

Statul este puterea supremă şi suverană într-un anumit teritoriu. Statul are monopolul asupra forţei. Statul îşi exercită puterea printr-un aparat birocratic. Statul se distinge de cei care ocupă, temporar, funcţii în aparatul său birocratic; aceştia sunt demnitarii – începând cu preşedintele, primul ministru, miniştrii, parlamentarii – şi funcţionarii publici.

Din punct de vedere social, Statul nu trebuie confundat cu societatea, el fiind o instituţie separată, care poate să reflecte mai mult sau mai puţin interesele societăţii. Definiţia, rolul, organizarea şi atribuţiile Statului sunt cuprinse în Constituţia fiecărei ţări. Statul trebuie să asigure cetăţenilor săi servicii publice de calitate: educaţie, sănătate, justiţie, siguranţă, asistenţă socială, pensii ş.a.m.d. Constituţia României prevede explicit - la art.47, al.1 - că „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.”, iar la art.135, al.2 se spune şi ce trebuie să facă pentru aceasta.

Pentru a funcţiona, Statul are nevoie de bani, aşa că – prin Constituţie - Statul are puterea de a impune şi de a colecta taxe de la populaţie. Statul funcţionează pe banii noştri.

2. Banii noştri

Orice facem, Statul ne taxează.

Statul taxează munca: fiecare salariat plăteşte taxe, pe lângă cele achitate de angajator, iar acesta din urmă plăteşte impozit pe dividende.

Statul taxează odihna: tariful hotelier, factura de la restaurant, cablul TV, scaunul închiriat pe plajă, serviciile turistice cuprind TVA.

Statul taxează întreprinderile economice, prin impozitul pe profit şi (mult prea) multe alte taxe.

Statul taxează cheltuielile: pâinea, laptele, carnea, ziarul, chibriturile, televizorul, maşina de spălat, frigiderul, hârtia, perdelele, gazul metan, cărămizile, cimentul, becurile, automobilul, electricitatea, apa, benzina, hotelul, mobila, berea şi vinul, telefonul, biletul de tren ori de autobuz, medicamentele şi orice altă cumpărătură, toate conţin TVA.

Statul taxează încasările: pământul, pădurea, casa, acţiunile pe bursă, dobânda bancară, maşina, chiria primită şi orice alt venit, inclusiv venitul global.

Statul taxează şi altele, precum folosinţa drumurilor; ne cere taxă de solidaritate şi vrea să impoziteze pensiile şi alocaţiile...

3. Rezultatul

Serviciile publice se prăbuşesc: nivelul educaţiei este tot mai scăzut, asistenţa medicală este tot mai precară, justiţia nu este deloc oarbă, armata este caricaturală, siguranţa cetăţeanului ţine mai mult de şansa personală, protecţia socială este simbolică, iar pensiile sunt ridicole.

Statul român nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a lua „măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”.

4. Explicaţia

Contradicţia dintre banii mulţi pe care ni-i ia şi ineficienţa serviciilor publice pe care ni le oferă în schimbul lor se explică prin incompetenţa, iresponsabilitatea şi corupţia aparatului birocratic al Statului român, începând de la vârf.

Acestea sunt ilustrate perfect tocmai de principalul exponent al Statului român, preşedintele. Recent, la ieşirea din restaurantul preferat - ca şi cum nu ar fi destul de semnificativă notorietatea faptului că preşedintele ţării are un restaurant preferat - Traian Băsescu i-a sfătuit pe români: "Să avem grijă fiecare de noi. Să nu aşteptăm să aibă grijă alţii, inclusiv Statul ". Este punctul final al drumului început cu sloganul “Să trăiţi bine! ”.

Palmaresul şefului Statului este însă bogat: Traian Băsescu le-a mai spus elevilor că a ajuns preşedinte fără să se omoare cu învăţătura, căci nu i-a plăcut şcoala, iar nouă că, deşi a colaborat cu Securitatea, nu are nimic să-şi reproşeze. Nu ne-am mai mirat când a derobat Statul de atribuţiile sale, declarând ritos că “criza de afară a venit, acolo va fi învinsă ”, pentru că a avut dreptate. Criza de acolo a venit şi acolo a fost învinsă. Problema este că aici continuă, agravându-se, în timp ce ei se comportă ca şi cum Statul ar fi al lor, folosind în interes personal, de gaşcă şi de partid banii noştri!

5. Concluzie

Scufundarea României nu poate fi oprită de guvernanţi. Nici alternanţa la putere - chiar prin alegeri anticipate - nu rezolvă lucrurile de la sine. Ţara are nevoie de un proiect pe termen lung, cunoscut şi asumat de societate şi promovat de oameni politici responsabili. Altminteri, Statul va fi tot al lor, pe banii noştri.

Proiectul creştin democrat pentru România Europeană îl găsiţi la: www.pntcd.eu .

Radu Sârbu