SE APROPIE ALEGERILE. Taranistii nu-si identifica propriul partid dupa Milut sau Pavelescu. Deci...CONGRES! Pe cine punem in loc?

vineri, 16 aprilie 2010

Ion Mihalache - învăţător, ţăran, om politic şi martir

In traditia didacticii cultural-politice a lui C. Dobrescu-Arges, a misionariatului si apostolatului lui Nicolae Iorga si a pragmatismului mobilizator al politicii rurale a lui Spiru Haret, aparea la Babeni-Valcea, la initiativa unor invatatori, preoti si profesori, revista Vremea noua cu o tematica specifica universului rural si conditiilor scolii romanesti rurale. Grupul de intelectuali strans in jurul revistei s-a pronuntat pentru crearea unui partid politic al taranimii si au sustinut alegerea lui Ion Mihalache in fruntea Asociatiei Generale a Invatatorilor. Ion Mihalache facea parte din comitetul de redactie unde semna rubrica de atitudine "politica invatatoreasca si, deci si preoteasca", intitulata Tribuna politica. Acolo el a dezvoltat colaborarea cu parintele C. Dobrescu, Bogdan Duica, Vlahuta, Iorga. Se poate spune ca Ion Mihalache a fost continuatorul miscarii care a dus la crearea la 4 octombrie 1875, pentru prima data in istoria tarii, a partidei taranesti, a carei cauza fundamentala era sa se ocupe nemijlocit si cu convingere de rezolvarea problemelor lumii satelor. Referindu-se la activitatea invatatorului de la Musetestii de Arges, Ion Mihalache afirma in ianuarie 1914, cand candida pentru un loc de deputat: iesiti la lupta sfanta de odinioara, dumneavoastra batranilor care purtati gloria luptelor ce ati dus pentru Constantin Dobrescu-Arges, a carui opera voim s-o ducem mai departe".
Chemat la lupta politica in numele intereselor lui, taranul roman era capabil de fapte mari, deosebite. "Unul singur - arata Mihalache - a chemat in numele acestui interes: C. Dobrescu-Arges" si a aparut o miscare politica de o impetuozitate si o demnitate nemaiintalnita pe esichierul politic al vremii.
Gandirea politica a lui Ion Mihalache evolueaza in timp, fiind influentata si de marile schimbari survenite in plan national (crearea Partidului National Taranesc etc) si international (marea criza economica etc). La congresul anual al organizatiei Partidului National Taranesc din judetul Muscel, din 10 septembrie 1933, la Campulung Muscel, el prezinta si dezvolta ideile doctrinare calauzitoare pentru viitoarea orientare a partidului. Acolo a fost propus un plan de redresare de ansamblu a tarii, care sa deschida perspective de modernizare si de ridicare din mizeria materiala si morala, in primul rand a taranimii.
Planul prevedea un proiect economic, un proiect de ridicare intelectuala a satelor, reforme administrative pentru crearea de mari unitati economice bugetare proprii pentru realizari in domeniul invatamantului, sanatatii si infrastructurii, o actiune de dezvoltare a industriei si necesitatea punerii unui accent deosebit pe dezvoltarea cooperatista.
Toate acestea constituiau fundamentarea doctrinei statului taranesc, al carui apogeu a fost atins la mijlocul anilor ’30, perioada in care Ion Mihalache a si materializat, la Topoloveni, conceptul satului model, edificat, in principal, pe activitatea cooperatista.
"D-lor, pentru o vreme oarecare partidul taranesc are o atitudine, sa zicem de clasa fata de unele dintre clasele noastre sociale, dar nu in sensul definitiunii socialiste, care recunoaste doar doua clase, a capitalistilor exploatatori si a proletarilor exploatati. Nici un proletar taran nu are ca ideal sa fie copartas la o proprietate in comun a pamantului. In toata lumea, taranii proletari au avut ca ideal sa fie proprietari pe o bucata de pamant, dar proletari individuali. Tactica socialista nu se impaca cu spriritul taranului, nu se potriveste cu mecanismul nevoilor noastre, osia carutii noastre taranesti nu se potriveste pe roatele socialismului."
"Se impune ca partidul taranimii sa aiba o structura garantata de masa taraneasca condusa de intelectuali, de acei intelectuali care nu vin cu traditiile oligarhice din tara noastra. Daca se lasa larg deschise usile in fata oamenilor care nu au facut politica vechilor partide, usile trebuiesc putin deschise in fata acelor oameni care vin din launtrul vechilor partide, care sunt banuiti ca vin aici cu traditiuni bizantine, pe care le-au deprins ei in vechiul lor partid politic. Acesti oameni trebuiesc primiti cu greutate si numai in acea masura in care ei sunt socotiti necesari dezvoltarii partidului, in acea masura intrucat ei nu au un trecut personal necorect in partidele prin care au trecut".
"Noi asociem omagiului adus Regelui nostru, fiindca suntem un partid monarhic din convingere, incredintati fiind ca cea mai inalta democratie rurala incape in cadrele unui regim monarhic.Ne inchinam regelui nostru, fiindca a fost un factor hotarator in darea celor doua mari reforme, a expropierii si a votului universal. Fiindca avem convingerea ca El va inaugura o noua era, bazata pe alta deviza decat aceea care era alta data: Regele si dorobantul, sau Regele si jandarmul, deviza noua care de aici inainte va fi Regele si taranul".
"Noi concepem pe viitor ca Parlamentul sa fie expresiunea fidela a realitatilor sociale si politice dintr-o tara si ca guvernul sa oglindeasca si el, sa fie expresia fidela a grupurilor parlamentare; prin urmare noi credem ca pe viitor vor fi mai multe guverne de colaborare a grupurilor parlamentare".
"Unul dintre cele mai importante roluri pe care socotim noi ca este chemat sa-l joace partidul taranesc, este rolul national. Catre nationalitati noi venim cu o conceptie sincer democratica. Noi intelegem sa nu tratam nationalitatile cu sovinismul vechilor partide politice. Noi le spunem nationalitatilor ca le consideram pe picior de egalitate, drepturile lor fiind acelea care au fost inscrise in pactul de la Alba-Iulia, ca-i consideram ca frati indreptatiti ca noi ceilalti cetateni in aceasta tara".
"De asemenea prin legiuirea administrativa pe care dorim sa o aducem noi acestei tari, administratie care sa nu mai fie clientela electorala imprumutata de la partid la partid, administratie care sa nu-si mai datoreze existenta ei serviciilor politice, abuzurilor politice pe care le face fata de cutare sau cutare partid politic; stabilitatea pe care voim sa o introducem in administratie si controlul la care voim sa o supunem din partea opiniei publice, va aduce prin insusi faptul in sine, imbunatatiri in moravurile publice. De asemenea legi; de acelea ca legea controlului averilor functionarilor publici si acelora care s-au imbogatit".
Ion Mihalache a fost un mare patriot, dovedind prin intreaga sa atitudine, dragostea si totala daruire pentru cauza tarii sale. In 1916 sublocotenentul Ion Mihalache este incorporat in regimentul 72 infanterie, si participa la luptele din Dobrogea, distingandu-se prin fapte de bravura, pe care biografii sai se intrec sa le descrie cu lux de amanunte si pentru care a fost decorat cu ordinele "Coroana Romaniei" si "Mihai Viteazu", cea mai inalta distinctie militara acordata unui ofiter. La sfarsitul razboiului, insusi maresalul Joffre i-a inmanat, imbratisandu-l, Legiunea de Onoare franceza.
Avea 59 de ani cand, a doua zi dupa intrarea Romaniei in razboi in campania din Rasarit, spre surprinderea clasei politice, a cerut sa fie mobilizat intr-o unitate combatanta de pe front. Cum pentru moralul armatei si al populatiei, gestul capata valoare de simbol, solicitarea i-a fost aprobata; mobilizat in iunie 1941 a fost demobilizat in august, dar hotararea sa isi facuse efectul, tot astfel cum avea sa-si faca efectele si dupa 1944. Comunistii si-au reamintit atunci de atitudinea "dusmanoasa" fata de "maretul stat sovietic" si de "marele" Stalin si au adaugat un nou cap de acuzare in procesul politic intentat fostului ministru. La care s-a adaugat, desigur, si rememorarea activitatii duse, in randurile populatiei basarabene, la sfarsitul primului razboi mondial, spre a o convinge sa adere la patria muma si rupere de imperiul rus, in contestul aplicarii principiului wilsonian al autodeterminarii.
Dupa 23 august 1944, destinul lui Ion Mihalache a fost acela al partidului sau.
Au fost numeroase incercari de a-l determina pe Ion Mihalache, prin tot felul de promisiuni, facute de diversi potentati ai vremii, de a se dezminte de crezul sau politic si mai ales de a se rupe de colaborarea cu Iuliu Maniu. Oferta facuta de Carol al II-lea, in toamna anului 1937, de a-l insarcina cu formarea unui nou guvern, era conditionata de realizarea unei colaborari cu Vaida, "fratele Alexandru", cum il numea Maniu si de care acesta se despartise, a fost refuzata de Mihalache, care ramane alaturi de conducatorul partidului. Aceeasi oferta i-a fost facuta de maresalul Ion Antonescu, de Andrei Vasinski, viitorul ministru de externe al URSS, de Lucretiu Patrascanu, in numele Partidului Comunist, poate chiar de Gh. Gheorgiu-Dej personal: toate ofereau invatatorului de la Topoloveni sansa de a ajunge prim-ministru al Romaniei cu conditia sa se desparta de Iuliu Maniu si sa abandoneze linia politica a partidului.
La 17 noiembrie 1947, Tribunalul Militar al Regimului a II-a Bucuresti l-a condamnat la temnita grea pe viata pentru crima de inalta tradare, insurectie armata etc. Intemnitat la penitenciarul Galati, inchisoarea de la Sighet si penitenciarul de la Ramnicu-Sarat, a fost supus ca si alte mii de detinuti politici regimului de exterminare, infometarii, batailor si torturilor. Din acest moment, in actele oficiale, rapoartele de pedepsire, referate medicale, cel al carui nume a fost timp de decenii cunoscut de o tara intreaga, nu mai este o persoana, ci un numar, din intamplare, 51.
La 65 de ani, suferind deja de lombosciatica, boala dureroasa si chinuitoare, a inceput calvarul vietii de temnita. Inca in timpul anchetei din 1947, se plangea de dureri insuportabile provocate de maladie. Apoi cu trecerea anilor si ca efect al regimului de epuizare fizica si morala din aceste infricosatoare inchisori, s-au acumulat si alte suferinte. Din anul 1957 au aparut primele semne ale unei involutii provocate de arteroscleroza (ea a si dus la decesul cauzat de o grava insuficienta circulatorie cerebrala si edem cerebral). La acestea s-au adaugat un glaucom si o forma grava de hernie inghinala. La un moment dat in cursul anului 1960, i s-a recomandat fixarea unei centuri pentru a evita strangularea acesteia, care ar fi putut duce la un deces rapid. In ciuda acestei situatii, "numarului 51" i s-a refuzat tratamentul medical in spitalul Vacaresti, unde erau internati de obicei detinutii cu maladii grave, sau macar in infirmeria penitenciarului. Doar medicul unitatii ii prescria uneori regim alimentar, pat permanent si o patura in plus, pentru perioade limitate. Chiar efectele acestor paliative erau anulate de dispozitiile criminale ale regulamentelor, potrivit carora in timp de iarna, fereastra celulei trebuia sa stea deschisa, iar incalzirea se facea cu o ratie de carbune, incapand intr-o gamela. Aceasta il determina sa se revolte fata de regimul de detentie. Refuza sa paraseasca patul mizer la ora 5 de dimineata, dar era aruncat pe pardoseala de gardieni si toata inchisoarea asculta infiorata strigatele de suferinta si de manie. Ca urmare, era pedepsit la fel de des cu zile de izolare.
In 1953 Ion Mihalache a fost transferat la Bucuresti, in spatiile de detentie ale Ministerului de Interne si supus unui tratament persuasiv pentru a se lepada de crezul si tovarasii de lupta.
Dupa ce demersul lui Mihail Ralea, fost fruntas marcant al PNT, ajuns apoi demnitar comunist si ale patriarhului Marina au ramas infructuoase, el a fost plimbat prin tara – cu aceleasi rezultate – pentru a se convinge de "binefacerile" regimului, asa incat a fost reintemnitat la Ramnicu-Sarat. De la fereastra celulei sale, Ion Diaconescu l-a zarit pentru cateva secunde, in timpul plimbarii zilnice din curtea interioara a inchisorii, iar imaginea lui i-a produs o impresie sfasietoare. La inceputul deceniului al saptelea, omul caracterizat de Archibald Clarck Kerr, ambasadorul american, "ca semanand si la chip si la fire cu un tigru" isi tarsea acum picioarele de batran incovoiat, cu capul ingropat intre umeri, cu parul alb ca zapada, cu fata supta de mizerie. Calvarul numarului 51 a continuat pana cand, indurandu-se de suferintele sale, Domnul l-a chemat la Dansul.
Tarziu s-a intors acasa, iar preotii i-au prohodit crestineste osemintele, asezate in tarina locurilor natale, spre vesnica si meritata odihna.
Ion Mihalache a fost, mai inainte de orice un luptator pentru cauza neamului sau. Un Patriarh al taranimii romane. Iar exemplul sau de fidelitate fata de cauza careia i s-a dedicat, loialitatea si statornicia in credinta si convingerea sa de luptator neclintit in crezul sau politic, poate si trebuie sa reprezinte un exemplu si un indemn, pentru actualii si viitorii politicieni care se socot pusi in slujba natiunii romane.

Extrase din articolul Ion Mihalache - detinutul nr.51, de la stima la umilinta scris de Barbu Pitigoi